Datorit

Viaţa şi activitatea acestora sunt dependente de prezenţa ei permanentă, în concentraţie constantă, în lichidele organismului. Această „constanţă” traduce de fapt echilibrul dinamic între aport (exogen şi endogen) şi utilizarea periferică, continuă şi variabilă în raport cu activitatea, fenomen atât de important incât a impus perfectarea unui mecanism de reglare extrem de eficace  în combaterea atât a creşterilor, cât a scăderilor glicemiei. El implică două sisteme, care acţionează paralel: a) autoreglarea fizico-chimică şi b) reglarea hormonală a glicemiei.a) Autoreglarea fizico-chimică a glicemiei are ca substrat funcţia metabolică complexă a ficatului, care trimite în circulaţie cantitatea  de glucoză necesară asigurării unui nivel constant al glicemiei, indispensabil activităţii metabolice periferice. Originea acestei glucoze trimise în circulaţie poate fi multiplă: exogenă(alimentară) sau endogenă, pornind din desfacerea  glicogenului(forma de depozitare a glucozei) sau neoformarea ei din proteine şi lipide. Long şi colab., cu ajutorul glucozei marcate, apreciează că producţia endogenă de glucoză a uni subiect din post este de 132mg/min., aceasta fiind mai mică dacă concomitent se aplică o perfuzie cu glucoză i.v.
Controlul fizico-chimic al glicemiei are la bază un ciclu de reacţii. Introducerea în sistem a unui supliment digestiv de glucoză produce o sinteză crescută de glicogen, care va „absorbi” acest supliment, menţinând glicemia în limite normale. Invers, o utilizare crescută de gucoză va fi compensată accelerând sensul invers al reacţiilor prin depolimerizarea glicogenului. Acest punct de vedere este susţinut de variaţiile glicogenului hepatic în funcţie de starea nutriţională a individului: faţă de valorile normale de glicogen, reprezentate de aproximativ 3% din greutatea sa, după inaniţia prelungită cantitatea de glicogen scade la 1 g% (restul a fost mobilizat în vederea menţinerii unei glicemii normale); dimpotrivă, după o alimentaţie bogată în glucide, valorile glicogenului hepatic cresc până la 10-15% din greutatea proaspătă.
Importanţa autoreglării chimice nu poate fi neglijată. Pe animalul pancreatectomizat şi hipofizectomizat („animalul Houssay”), în condiţii bazale şi respectând  un anumit regim alimentar, ea poate asigura valori relativ constante ale glicemiei. Rolul central al ficatului în această autoreglare a fost demonstrat iniţial de Claude Bernard, care a arătat că: a) cantitatea de glucoză care părăseşte ficatul este mai mare decât aceea din sângele portal (când bineânţeles nu există absorbţie intestinală); b) înlăturarea glucozei din ficat printr-o „spălare” cu ajutorul unei perfuzii cu apă rece este urmată, după câteva ore, de reapariţia ei. Datele lui Claude Bernard au fost confirmate strălucit de Mann şi Magath (1924), care cu ajutorul unei fistule Eck inversate, au reuşit un studiu atent al tulburărilor metabolice consecutive hepatectomiei totale. După înlăturarea ficatului, autorii observă o scădere a glicemiei, în prima oră mai lent, apoi mai rapid, astfel că după 4-5 ore glicemia ajunge la 0,40g/l, fiind însoţite de crize convulsive şi moarte, în general după 2 ore. Accidentel convulsive pot fi prevenite prin administrarea de glucoză, permiţând o supravieţuire de încă 24 ore, după care moartea survine brutal, prin intoxicaţie, datorită suprimării cerorlalte funcţii ale ficatului. Aceste date arată importanţa majoră a ficatului în autoreglarea glicemiei, care , după opinia lui De Duve, nu necesită pentru a se produce nici o intervenţie neurohormonală.
Un alt mecanism de menţinere constantă a glicemiei, acţionând conform legilor fizice ale osmozei, independent de reglarea hormonală, a fost considerat schimbul rapid dintre glucoza intravasculară şi cea din lichidele interstiţiale. Trebuie avut însă în vedere faptul că, deşi „spaţiul lacunar” reprezintă un sector de aproximativ 3 ori mai mare decât cel intravascular, întreaga cantitate de glucoză aflată aici (mai puţin de 15 g) nu poate acoperi decât o mică parte din consumul periferic în perioada unei utilizări crescute.
  b) Reglarea hormonală a glicemiei. În reglarea glicemiei intervini numeroşi hormoni, dintre care unul singur – insulina – are efect hipoglicemiant, restul având o acţiune antagonistă, hiperglicemiantă. Dintre aceştia menţionăm: glucagonul, hormonul somatotrop hipofizar, ACTH şi hormonii glucocorticosteroizi, hormonii tiroidieni şi adrenalina (toate aceste mecanisme au fost expuse la capitolul referitor la insulină).

Comenteaza articolul

Nume:
Titlu:
Comentariu:
Cod:*

	1. Scris de rodica negru in 26-05-2009 17:06
	TRIST DAR ADEVARAT ESTE TRIST CA DIN CE IN CE MAI MULTI TINERI SE CONFRUNTA CU ACEASTA PROBLEMA PINA NU VOM INVATA SA NE CONTROLAM ALIMENTATIA SA SPUNEM UN NU HOTARIT TUTURR COLORANTILOR ADITIVILOR SI A ALTOR PRODUSE APETISANTE IN VITRINE DAR NESANATOASE PT ORGANISM,VOM AVEA MEREU DE SUFERIT, CACI OGLICEMIE MARITA POATE DA ORICIND ALTE COMPLICATII GRAVE DEASEMENI STRESUL ,UNELE PROBLEME PE CARE NI LE SCOATE IN FATA VIATA POT CONSTITUI DEASEMENI UNA DINTRE CAUZELE INSTALARII DIABETULUI AFINELE , TECILE DE FASOLE ,FRUNZA DE NUC ,SALVIA BRUSTURELE ,SUNT DOAR CITEVA DINTRE PLANTELE CE AR TREBUI SA NU LIPSEASCA CELOR CU UN INDICE GLICEMIC CRESCUT