Relația mamă-fiică poate fi o
legătură primejdioasă, constată psihologul francez Véronique Moraldi în
lucrarea sa intitulată "La fille de sa mere" (Fiica mamei noastre),
apărută la Editura de l'Homme, 330 de pagini, în care pune în lumină derivele
acestei povești de dragoste atât de intense încât poate prilejui abuzuri și
suferințe.Cum să fie găsită distanța adecvată? Aceasta este una dintre
întrebările la care autoarea a răspuns în interviul acordat pentru cotidianul
elvețian La Liberté și la un "Salon al traiului mai bun" organizat,
la 18 noiembrie, la Fribourg.
Dragostea parentală este singura făcută pentru a nu îl ține pe celălalt aproape
de tine, ci pentru ca el să plece. O mamă bună este, așadar, o mamă iubitoare
și educatoare care îl ajută pe copil să devină autonom, să iasă din cuib.
Françoise Dolto /psihanalist și autoare din Franța/ notează că această dragoste
matură este foarte rară. Adesea, prin intermediul dragostei lor pentru copil,
mamele își satisfac nevoi personale și afective. Ele compensează unele lipsuri.
Eu cred că dragostea matură este, în mare măsură, posibilă dacă mama a lucrat
suficient asupra propriei persoane, asupra frustrărilor sale, și dacă are o
viață plină, o viață sentimentală și afectivă.
Slavă Domnului, majoritatea mamelor sunt îndeajuns de bune - cu defectele lor!
În această relație mamă-fiică există, însă, unele capcane. Tipic, rivalitatea,
și contopirea ce poate dura mai mult decât este necesar: din cauza identității
de sex, există riscul ca fiica să nu fie niciodată o alta, ori nu fără
culpabilitate - ceea ce nu se întâmplă cu băieții. Vedem cupluri mamă-fiică de
un mimetism atât de mare! Ne întrebăm dacă fiica a reușit să își dobândească
propria identitate feminină.
O mamă foarte posesivă, hiperprotectoare, poate părea o mamă bună în ochii
celor din afară, în condițiile în care ea este abuzivă și riscă să își
împiedice fiica să devină autonomă. Este destul de distrugător.
Efectiv, mama este, puțin, un tabu. Dar eu nu am vrut să îl dobor, căci,
evident, nu este deloc ușor să fii mamă. Vreau să le deculpabilizez atât pe
mame cât și pe fiice, să vorbesc sincer despre dificultățile pe care le pot ele
întâmpina. De exemplu, este important să arătăm că o mamă este o femeie, cu o
luptă de dus, o traiectorie proprie. Fiica trebuie să își dea seama de lucrul
acesta și să o considere - mai întâi de toate - o femeie.
Cel mai bine este ca fiica să o întrebe pe mamă despre povestea ei, să o facă
să i-o povestească. Psihogenealogia, de exemplu, permite să se știe ce
evenimente marcante /traume, boli, comportamente atipice/ s-au produs. Cândva,
copiii evitau să le pună întrebări părinților lor. Dar este foarte important să
îți întrebi mama pentru a înțelege neamul femeilor în care ne înscriem. Iar
mama care suntem noi înșine depinde în mare măsură de relația pe care o avem cu
mama noastră, ca un contramodel ori ca un model.
Unele femei își spun "dacă sunt mai fericită decât mama, o voi face să
sufere". Această loialitate inconștientă este culpabilitatea profundă a
copilului mic care ajunge la vârsta adultă: de fiecare dată când mama suferea,
era din vina mea. Este și mai greu să te desprinzi de aceasta dacă ai o
"mamă care se văicărește", care oferă - întotdeauna - o viziune
negativă, căzută la pământ - fiica poate să fie cu adevărat otrăvită de această
culpabilitate și mai ales să nu aibă nicio noțiune a propriei sale valori și a
posibilităților ei.
Adesea, tulburările alimentare - anorexie și bulimie - sunt reflectarea unei
probleme relaționale cu mama. Este un strigăt pentru a arăta că mama nu dă ceea
ce este necesar - fiica mănâncă pentru a umple o lipsă, ori, dimpotrivă, refuză
hrana, la fel ca și preaplinul de dragoste ori de simulacre materne. Căci hrana
este singura formă de dragoste pe care unele mame știu să o dea, în timp ce
fiicele ar dori o altă părtășie, o altă atenție.
Ceea ce mama spune /și ceea ce nu spune!/ despre bărbați este fundamental,
rămâne gravat. Dacă lumea masculină este descrisă în mod negativ, dacă se spune
"Mai ales, să nu te măriți!", este grav. Cât de dramatic este să-i
amesteci pe copii în conflictele de cuplu ori de familie! Înseamnă să îi pui
într-o poziție de arbitraj ori de compasiune ce nu este normală.
În adolescență, unele fiice își resping mama în mod agresiv... Fiica se
transformă, uneori, în inamică, în străină. Este un proces de diferențiere
necesară, dar maniera depinde de temperamente - poate fi foarte violentă. Unele
fiice îi spun mamei lor "Ești urâtă!": atunci când erau mici, ele
erau fascinate de frumusețea ei /"Mama este cea mai frumoasă"/, aveau
nevoie să o idealizeze, pentru că ea era primul lor model. Intrând în
adolescență, ele trebuie să se diferențieze. Psihanalistul /francez Jacques/
Lacan vorbește de "ravagiu" pentru această perioadă. Rivalitatea este
necesară pentru ca fiica să devină autonomă. Este greu pentru mamă, dar va trece.
Pentru ameliorarea relației mamă-fiică, trebuie găsită distanța adecvată.
Distanța adecvată înseamnă a se separa, a înceta cu revendicările de copil mic
față de mamă. De câte ori nu vedem femei de o anumită vârstă plângându-se de
mama lor ca niște fetițe! Distanța adecvată înseamnă a crește, a deveni adultă,
a-ți spune că mama trebuie luată așa cum este. Ceea ce ne-a adus ea, păstrăm,
iar pentru ceea ce nu ne-a adus, este prea târziu. Acestea din urmă trebuie să
le căutăm în noi. Fiecare trebuie să defuzioneze, să își trăiască propria
viață.
Trebuie să conștientizăm că, atunci când suntem adulți, trebuie să renunțăm la
revendicările noastre de copil. Chiar dacă trebuie să-l ascultăm pe acel mic
copil din noi, să aducem la suprafață toate acele emoții vechi. Putem să o
facem ca terapie, este eliberator.
Mamele și fiicele ar trebui să comunice mai bine...Trebuie să se treacă de la
reacțional la relațional, anumite cărți pot ajuta în acest sens. Eu mă bazez pe metoda de
comunicare non-violentă "Espere" a lui Jacques Salomé. Mai curând
decât să fim într-o relație de înfruntare ori de supunere, trebuie să ne
confruntăm punctele de vedere, să ne afirmăm, să spunem ce simțim - mai degrabă
decât să o acuzăm pe cealaltă. Nu este chiar atât de greu! Acest articol a fost citit de 2397 ori.
Relația mamă-fiică poate fi o
legătură primejdioasă, constată psihologul francez Véronique Moraldi în
lucrarea sa intitulată "La fille de sa mere" (Fiica mamei noastre),
apărută la Editura de l'Homme, 330 de pagini, în care pune în lumină derivele
acestei povești de dragoste atât de intense încât poate prilejui abuzuri și
suferințe.
