Prima pagină
Articole științifice
Știri medicale
Lexic de boli
Aditivi alimentari
Resurse de sănătate
Terapii complementare
Resurse naturale
Planificare familială Articole Sarcina și copilul mic Metode contraceptive Centre și Cabinete
Medicamente
Utile
Căutare avansată
Login





Parola uitata?
Nu ai cont? Creaza unul
Mamă-fiică, o relație pasională plină de capcane
Relația mamă-fiică poate fi o legătură primejdioasă, constată psihologul francez Véronique Moraldi în lucrarea sa intitulată "La fille de sa mere" (Fiica mamei noastre), apărută la Editura de l'Homme, 330 de pagini, în care pune în lumină derivele acestei povești de dragoste atât de intense încât poate prilejui abuzuri și suferințe. Cum să fie găsită distanța adecvată? Aceasta este una dintre întrebările la care autoarea a răspuns în interviul acordat pentru cotidianul elvețian La Liberté și la un "Salon al traiului mai bun" organizat, la 18 noiembrie, la Fribourg.
Dragostea parentală este singura făcută pentru a nu îl ține pe celălalt aproape de tine, ci pentru ca el să plece. O mamă bună este, așadar, o mamă iubitoare și educatoare care îl ajută pe copil să devină autonom, să iasă din cuib. Françoise Dolto /psihanalist și autoare din Franța/ notează că această dragoste matură este foarte rară. Adesea, prin intermediul dragostei lor pentru copil, mamele își satisfac nevoi personale și afective. Ele compensează unele lipsuri. Eu cred că dragostea matură este, în mare măsură, posibilă dacă mama a lucrat suficient asupra propriei persoane, asupra frustrărilor sale, și dacă are o viață plină, o viață sentimentală și afectivă.
Slavă Domnului, majoritatea mamelor sunt îndeajuns de bune - cu defectele lor! În această relație mamă-fiică există, însă, unele capcane. Tipic, rivalitatea, și contopirea ce poate dura mai mult decât este necesar: din cauza identității de sex, există riscul ca fiica să nu fie niciodată o alta, ori nu fără culpabilitate - ceea ce nu se întâmplă cu băieții. Vedem cupluri mamă-fiică de un mimetism atât de mare! Ne întrebăm dacă fiica a reușit să își dobândească propria identitate feminină.
O mamă foarte posesivă, hiperprotectoare, poate părea o mamă bună în ochii celor din afară, în condițiile în care ea este abuzivă și riscă să își împiedice fiica să devină autonomă. Este destul de distrugător.
Efectiv, mama este, puțin, un tabu. Dar eu nu am vrut să îl dobor, căci, evident, nu este deloc ușor să fii mamă. Vreau să le deculpabilizez atât pe mame cât și pe fiice, să vorbesc sincer despre dificultățile pe care le pot ele întâmpina. De exemplu, este important să arătăm că o mamă este o femeie, cu o luptă de dus, o traiectorie proprie. Fiica trebuie să își dea seama de lucrul acesta și să o considere - mai întâi de toate - o femeie.
Cel mai bine este ca fiica să o întrebe pe mamă despre povestea ei, să o facă să i-o povestească. Psihogenealogia, de exemplu, permite să se știe ce evenimente marcante /traume, boli, comportamente atipice/ s-au produs. Cândva, copiii evitau să le pună întrebări părinților lor. Dar este foarte important să îți întrebi mama pentru a înțelege neamul femeilor în care ne înscriem. Iar mama care suntem noi înșine depinde în mare măsură de relația pe care o avem cu mama noastră, ca un contramodel ori ca un model.
Unele femei își spun "dacă sunt mai fericită decât mama, o voi face să sufere". Această loialitate inconștientă este culpabilitatea profundă a copilului mic care ajunge la vârsta adultă: de fiecare dată când mama suferea, era din vina mea. Este și mai greu să te desprinzi de aceasta dacă ai o "mamă care se văicărește", care oferă - întotdeauna - o viziune negativă, căzută la pământ - fiica poate să fie cu adevărat otrăvită de această culpabilitate și mai ales să nu aibă nicio noțiune a propriei sale valori și a posibilităților ei.
Adesea, tulburările alimentare - anorexie și bulimie - sunt reflectarea unei probleme relaționale cu mama. Este un strigăt pentru a arăta că mama nu dă ceea ce este necesar - fiica mănâncă pentru a umple o lipsă, ori, dimpotrivă, refuză hrana, la fel ca și preaplinul de dragoste ori de simulacre materne. Căci hrana este singura formă de dragoste pe care unele mame știu să o dea, în timp ce fiicele ar dori o altă părtășie, o altă atenție.
Ceea ce mama spune /și ceea ce nu spune!/ despre bărbați este fundamental, rămâne gravat. Dacă lumea masculină este descrisă în mod negativ, dacă se spune "Mai ales, să nu te măriți!", este grav. Cât de dramatic este să-i amesteci pe copii în conflictele de cuplu ori de familie! Înseamnă să îi pui într-o poziție de arbitraj ori de compasiune ce nu este normală.
În adolescență, unele fiice își resping mama în mod agresiv... Fiica se transformă, uneori, în inamică, în străină. Este un proces de diferențiere necesară, dar maniera depinde de temperamente - poate fi foarte violentă. Unele fiice îi spun mamei lor "Ești urâtă!": atunci când erau mici, ele erau fascinate de frumusețea ei /"Mama este cea mai frumoasă"/, aveau nevoie să o idealizeze, pentru că ea era primul lor model. Intrând în adolescență, ele trebuie să se diferențieze. Psihanalistul /francez Jacques/ Lacan vorbește de "ravagiu" pentru această perioadă. Rivalitatea este necesară pentru ca fiica să devină autonomă. Este greu pentru mamă, dar va trece.
Pentru ameliorarea relației mamă-fiică, trebuie găsită distanța adecvată. Distanța adecvată înseamnă a se separa, a înceta cu revendicările de copil mic față de mamă. De câte ori nu vedem femei de o anumită vârstă plângându-se de mama lor ca niște fetițe! Distanța adecvată înseamnă a crește, a deveni adultă, a-ți spune că mama trebuie luată așa cum este. Ceea ce ne-a adus ea, păstrăm, iar pentru ceea ce nu ne-a adus, este prea târziu. Acestea din urmă trebuie să le căutăm în noi. Fiecare trebuie să defuzioneze, să își trăiască propria viață.
Trebuie să conștientizăm că, atunci când suntem adulți, trebuie să renunțăm la revendicările noastre de copil. Chiar dacă trebuie să-l ascultăm pe acel mic copil din noi, să aducem la suprafață toate acele emoții vechi. Putem să o facem ca terapie, este eliberator.
Mamele și fiicele ar trebui să comunice mai bine...Trebuie să se treacă de la reacțional la relațional, anumite cărți pot ajuta în acest sens.
Eu mă bazez pe metoda de comunicare non-violentă "Espere" a lui Jacques Salomé. Mai curând decât să fim într-o relație de înfruntare ori de supunere, trebuie să ne confruntăm punctele de vedere, să ne afirmăm, să spunem ce simțim - mai degrabă decât să o acuzăm pe cealaltă. Nu este chiar atât de greu!

Acest articol a fost citit de 2397 ori.

Comenteaza articolul
Nume:
Titlu:
Comentariu:

Cod:* Code


Fii primul care comenteaza articolul
 
 

Cauta produse in Farmacia online PCFarm.ro


Lentile de contact
Optiland.ro