Cum facem deosebirea dintre o enterită acută și o simplă diaree a călătorului, cum o evităm, sau, la nevoie, cum o tratăm, este problema care preocupă pe mulți dintre cei plecați în călătorii și concedii, notează ziarul austriac Der Standard.Bucuria legată de călătoria cea atât de mult așteptată este uneori de scurtă durată, căci multe din voiajele în zonele sudice sfârșesc temporar, în câteva zile, pe colacul toaletei. Însă, chiar dacă prin aceste neplăceri se pierd zile prețioase de concediu, rareori îmbolnăvirile sunt atât de grave încât să fie nevoie de un medic. În ceea ce privește "rata de diaree" există deosebiri clare între destinațiile de călătorie. Cei care călătoresc, spre exemplu, în țări din Europa de Sud, America Centrală și de Sud, Africa sau Sud-Estul Asiei sunt expuși celui mai ridicat risc de îmbolnăvire diareică. Spectrul agenților cauzatori de diaree este extrem de larg. Cele mai multe infecții intestinale (50 la sută) sunt cauzate de enterotoxina produsă de bacteriile din specia Escherichia Coli. Însă și enterotoxinele eliberate de bacterii din speciile Campylobacter, Shigella sau Salmonella Enteritidis sunt considerate cauzatoare de infecții la nivelul tractului intestinal. Virușii sau paraziții (protozoarele), de genul amibei sau lambliei (Giardia Lamblia), sunt mai rar cauzatori de "diaree de călătorie". Pentru a stabili despre ce este vorba exact trebuie luate în considerare atât consistența și culoarea scaunelor diareice cât și frecvența cu care respectiva persoană vizitează ”buda” cea de toate zilele. Asta pentru că o "diaree" nu este neapărat o diaree. Abia dacă la cel în cauză manifestările intestinale ale îmbolnăvirii sunt caracterizate prin scaune păstoase, lichide sau apoase, se poate vorbi despre diaree din punct de vedere medical. În mod clasic, o diaree de călătorie debutează cu extrem de neplăcutele crampe abdominale și cu evacuari intestinale cu aspect lichid. Simptomatologia poate fi completată de starea generală de slăbiciune, vomă și uneori chiar stări febrile. Vestea bună însă este aceea aceea că diareile sunt autolimitante, adică, după câteva zile încetează de la sine, fără să mai fie nevoie de o terapie specială. Imediat ce starea generală se normalizează, scaunele neregulate nu mai reprezintă, pe termen lung, o situație care să provoace îngrijorare. Dacă însă starea febrilă se menține, iar scaunele, însoțite de crampe abdominale, rămân zile întregi lichide, fără vreun semn că situația se ameliorează, atunci singurul lucru de făcut este o vizită la medicul din țara respectivă. Melenele (scaune sanguinolente), febra și o stare generală de slăbiciune sunt semnale de alarmă pentru o îmbolnăvire serioasă. Cel în cauză se simte slăbit și nu mai este în stare să ingere cantități suficiente de lichid pentru a compensa pierderile cauzate de diaree. La copii se recomandă în acest caz să se meargă la medic fără întârziere, existând aici posibilitatea instalării exsicozei (deshidratare), ceea ce poate pune în pericol viața bolnavului. În momentul când se ajunge la intervenția medicului ceea ce urmează este o examinare pentru depistarea bacteriilor cauzatoare ale îmbolnăvirii, fie ele Salmonella, Shigella, Campylobacter sau alți paraziți. În caz de existență a febrei, malaria trebuie exclusă din diagnostic. Diareile cu depozite sanguinolente pot indica o infecție cu amibe sau Shigella. Aici, o indicație prețioasă este dată de perioada de incubație. Dacă, de exemplu, o excursie în zone tropicale a avut loc cu ceva mai mult timp în urmă iar pacientul revine cu diaree sanguinolentă, atunci diagnosticul cel mai probabil este acela de infecție cu amibe. Infecția cu Shigella are de obicei o evoluție mai rapidă. La infecțiile cauzate de microorganisme din clasa protozoare (organisme unicelulare), cele mai des întâlnite infecții sunt cele provocate de Giardia, deși ele joacă un rol secundar în ce privește agenții cauzatori ai diareii de călătorie. De asemenea, pericolul ca un călător să contracteze vibrionul holeric este relativ redus. În cazul variantelor benigne de diaree, printre primele măsuri care trebuie luate se află dieta specifică și un aport suficient de lichide. În cel mai bun caz pacientul bea un suc de portocale sau un ceai negru, îmbogățit cu zahăr, miere sau ceva săruri, pentru a compensa pierderile electrolitice care au avut loc prin scaunele diareice. Doar în cazuri rare, atunci când aportul de lichide prin ingestie orală nu este suficient, se recurge la infuzii. Pentru copii sub doi ani sunt necesare soluții gata preparate (Normolyt sau altele), deoarece în acest caz cantitatea necesară de electroliți este dozată în mod exact. Dintre medicamentele cel mai frecvent întâlnite în farmacii fac parte inhibitorii de motilitate și peristaltism din clasa Loperamid (Imodium) care, de multe ori sunt ingerate cu prea mare ușurință și prea multă vreme. Recomandabil este ca durata de administrare a acestor medicamente să nu depășească 48 de ore, cel puțin atunci când nu este prezentă febra. Practicarea unei terapii cu antibiotice la această formă de îmbolnăvire intestinală este încă controversată. Fiecare tratament cu antibiotice ascunde în sine riscul unei idiosincrazii a organismului față de medicamentul respectiv, existând pericolul ca, prin alegerea unui antibiotic necorespunzător, să se prelungească starea de boală. Uzul necorespunzător al unui antibiotic poate duce în cele din urmă la crearea unei rezistențe la tratament a organismului. În mod general, folosirea medicamentelor cu efecte antibiotice ar trebui să aibă loc cu mare precauție și să reprezinte chiar ultima formă de tratare a îmbolnăvirii, atunci când este vorba de tratamentele autoaplicate. Chiar și foarte cunoscutele pastile cu cărbune trebuie folosite cu precauție, dat fiind că ele pot înlesni rămânerea în organism a agenților cauzatori de diaree. Trebuie ținut cont de faptul că diareea eliberează pacientul, în adevăratul sens al cuvântului, de agenții patogeni cauzatori. Cele mai bune rezultate în ce privește reducerea duratei de manifestare a diareii au pe moment inhibitorii ADN de tip Azithromycină și Aztreonam, antibiotice al căror efect se face simțit abia după 72 de ore de la administrarea lor. Acțiunea lor generală este însă inferioară celei înregistrate în cazul folosirii medicamentelor cu acțiune inhibitorie la nivel de peristaltism intestinal. /Der Standard//Rompres/ Acest articol a fost citit de 1039 ori.
Cum facem deosebirea dintre o 
