Marea dragoste e fă

 În fond, ceea ce este cu adevărat important şi durabil, începe sub forma prieteniei.
Pe parcurs, anumite persoane ne devin apropiate şi intime pe temeiul plăcerii şi, de ce să nu recunoaştem, al folosului material. Şi pe cât de dificil şi atent ajung să se creeze o serie de sentimente, pe atât de rapid pot fi ele afectate în moduri de-a dreptul stupide. Iubirea este, de altfel, profund contextuală, la fel de frumoasă în poezie, ca şi în realitatea de azi.
De cate ori nu se întamplă ca relaţiile să se desfacă pur şi simplu prin schimbarea domiciliului sau a locului de muncă? Câte legături rezistă pentru simplul motiv că nu au ajuns să fie verificate printr-o probă severă şi eliminatorie? Câte nu sunt uşor de înlocuit şi dispar odată cu absenţa fizică a unuia dintre parteneri?
Sau, în varianta opusă, câte nu îmbracă forma unor acte necugetate, ca urmare a imposibilităţii sau a refuzului de a reveni la formula celibatului, precedenta celei de cuplu?
Nu cred totuşi că dragostea e mai puţin obişnuită în prezent decât îin vechime, ci e posibil ca stabilirea relaţiilor să fie mult mai întâmplătoare azi, din pricina aşa-numitului “ritm al vieţii” – a organizării activităţilor şi a timpului liber.
Nu sunt putini cei care nu găsesc decât rareori timp liber şi atunci se grăbesc să îl “omoare” cu cine ştie ce preocupări pe care le numim “de deconectare” sau “de week-end”. În vertijul surplusului de activităţi, iubirea nu prea are ce căuta, rămânând mai degrabă un ocupant al timpului liber. Putem deci vorbi despre parteneri de week-end. Dar putem vorbi despre iubire în acest context?
Pe de altă parte, există atâtea cazuri în care anumite cupluri sunt formate din parteneri cu ocupaţii cel puţin asemănătoare, dacă nu identice: medicii între ei, actorii de asemenea, etc. Oamenii de aceeaşi “specialitate” leagă inevitabil relaţii profunde, care se menţin cu uşurinţă în urma unor “atacuri” sociale nefondate.
Mai frumos de atât, în aceste cazuri rupturile implică, în general, motive de ordinul principiilor şi chiar dacă aparent înceteaza definitiv, rămân undeva în plan ideal, deci într-un domeniu al tăcerii (aşa încât ele nu dispar niciodată în întregime).
Ce se întâmplă când iubirea “care mişcă sori şi stele” (Dante) ajunge să fie inteleasă greşit, scoţând la iveală nebunia etern umană de a spera la victorie în lupta cu sentimentele? Ce se întamplă când dragostea ca act de voinţă devine obsesie ca act de ambţie?
Iubirea-pasiune se caracterizează prin atracţie reciprocă, existenţa unor bariere în împlinirea sentimentului şi încălcarea regulilor sociale deopotrivă. Nu e real faptul că omul are tentaţia de a “gusta” ceea ce îi este interzis? Sau că sentimentele lui se amplifică pe masură ce se diminuează tendinţa celorlalţi de a accepta opţiunile sale? Îndrăgostiţii trăiesc o stare de exaltare continuă, care este însă sursă a dezechilibrului launtric.
Acesta este momentul în care se impune depărtarea dintre ei, pentru ca sentimentul sa-şi păstreze intensitatea şi coordonatele prin care s-a concretizat drept “ceva de bun augur”. Iubirea-pasiune e însoţită de suferinţă, de nebunie şi de tentaţia morţii, fără a fi vorba de o exagerare.
Există, în fapt, aceste două pulsiuni contradictorii, sub care se afla destinul marilor îndrăgostiţi: instinctul erotic şi instinctul thanatic, care guvernează psihicul uman (Thanatos, zeul mortii în mitologia greaca).
Când i te cuibăreşti în braţe, când îl priveşti, încerci să ghiceşti ce îţi doreţte, îl atingi, îl inveţi pe dinafară, abia atunci poţi spune că faci dragoste, ceea ce nu poate fi alterat de nici o formă de exprimare ce ţine de “animal”.
Iubirea nu este altceva decât reflexia propriei persoane în cel pe care îl iubeşti. De aceea începi să faci pentru el, lucruri nu mai puţin importante pentru tine. Dar dragostea implică inevitabil suferinţă, ca pe un sentiment care o validează.
Suferinţa nu este altceva decât teama perpetuă faţă de posibilitatea ca cel de lângă tine să minimalizeze intensitatea cu care tu investeşti o serie de sentimente în cuplul vostru. Iar teama se impune mai ales ca efect al necunoaşterii de sine. În mod real, nu vei putea nicicând să afirmi şi să confirmi cu certitudine propria persoană, pentru că tu eşti o jumătate aflată în continuă interogare despre sine, despre lume şi care se clădeşte pas cu pas în periplul descoperirii a ceea ce ar întregi-o.

Un articol de Alina Boicu
Sursa: www.kudika.ro

Comenteaza articolul

Nume:
Titlu:
Comentariu:
Cod:*