Societatea umană a contribuit în mare măsură la influențarea sexualității prin existența unor norme juridice, etice și morale. Perfecționarea actului sexual a constituit subiectul a numeroase studii apărute încă din antichitate.În cele mai multe din ele, într-un mod explicit sau voalat, sfaturile și exemplele care sunt prezentate, recomandările de comportament, toate converg spre realizarea unei mai mari voluptăți, a unor senzații erotice intense sau a unor trăiri afective deosebite. Numeroasele lucrări care abordează problemele sexuale, exceptând pe cele pornografice, lipsite de valoare științifică, etică și igienică, insistă asupra necesității „învățării” dragostei, în vederea realizării unor contacte sexuale optime și mai ales pentru evitarea unor neconcordanțe între componenții cuplului cu consecințe uneori grave(frigiditatea, impotență, sterilitate etc.). Realizarea unei armonii sexuale a partenerilor are implicații de ordin social, cunoscându-se numeroase cazuri de căsnicii degradate sau distruse din cauza dezamăgirilor și inconsecințelor survenite în viața sexuală a cuplului. Marea diversitate psihosomatică a indivizilor face necesară existența unei perioade de adaptare reciprocî, care, uneori, se poate întinde pe câțiva ani. În general această perioadă de adaptare este incomodată de numeroase prejudecăți, dintre care două sunt mai importante: a) La efectuarea actului sexual nu trebuie să participe decât organele genitale, reducându-se foarte mult rolul important pe care îl au mâinile, gura și buzele. b) Actul sexual trebuie să se caracterizeze printr-o stare de abandon cvasi inconștientă, luciditatea fiind asimilată cu impudicitate și cinism. Învățarea activității sexuale în mod corect, igienic, tinzând la satisfacerea optimă a partenerului, favorizează umanizarea sexualității. Adevărații îndrăgostiți nu fac dragoste numai pentru ei, ci și pentru bucuria pe care o produc partenerilor pe care îi iubesc. În vorbirea cotidiană se utilizează deseori termenul de „platonie sexuală” sau de „dragoste platonică”, prin care în mod obișnuit se înțelege absența contactului sexual între doi parteneri care se iubesc. De obicei această denumire caracterizează primele etape de început ale acestei manifestări umane care este dragostea, fenomen complex ce implică participarea conștinței. Există o adevărată artă a dragostei cu o evoluție gradată a relațiilor dintre parteneri, care în final poate duce la o intimitate totală. Toată lumea sau aproape toată lumea a cunoscut emoția primelor cunoștințe, cu jocul aproape spontan al privirilor care când se caută, când se fac să se evită sau că se ignoră. Limbajul nuanțat, prevenitor, delicat, învăluie într-o adevărată poezie comunicarea interumană a celor doi posibili îndrăgostiți. Se fixează întâlniri, se explorează unul pe celălalt prin suptile jocuri de cuvinte, se bucură unul de prezența celuilalt, cu gesturi șovăielnice, când pline de reținere, când aproape îndrăznețe. La început atingerile mâinilor aproape întâmplătoare, devin încet, încet căutate, cu strângeri de mână, care mai mult decât cuvintele ilustrează sentimentele celor doi îndrăgostiți. Și astfel se ajunge la primele îmbrățișări, la sărut, la excitarea zonelor erotogene, uneori mai mult intuite decât știute. Această „dragoste platonică” beneficiează uneori de îndemânarea savant dozată a bărbatului, la care femeia răspunde cu grație și gingășie, mânuind o capricoasă cochetărie sau o afectată reținere, afișând chiar o răceală de circumstanță. Un rol important în această artă de a face dragoste revine limbajului, cuvintelor alese care prin semnificația lor pot anihila un refuz, pregătind starea afectivă a femeii pentru voluptatea finală, pentru dorința efectuării actului sexual. În absența acestor comportări pline de gingășie, de înțelegere, de sinceritate, de toată gama de trăiri afective specific umane, un posibil contact sexual poate genera femeii dezgust și insatisfacție, ilustrând o lipsă de autorespect și chiar de demnitate. Manifestările afective, de tandrețe, între tineri, nu trebuie să constituie întodeauna un preludiu al actului sexual, așa cum greșit sunt etichetate deseori. Fiecare mângâiere, fiecare gestde gingășie reprezintă o manifestare reciprocă de simpatie, de atracție, de dragoste a celor doi parteneri. Feminitatea a fost definită printr-o multitudine de caracteristici oscilând între gingășia fecioarei și maternitate, între dăruire și castitate, între trăiri senzuale intense și reținere, între egoism și sacrificiu. Femeia apare ca prima educatoare a copilului, de la ea acesta primește viață, din brațele ei învață ce este bine și ce este rău. Există femei care temperamental au vocația fidelității, generată nu printr-o manifestare de repulsie față de bărbați, cât mai ales dintr-un sentiment de demnitate, de echilibru, de etică, de morală, care vor face din ele soții ideale. Trebuie să menționăm existența în cursul istoriei a diferitelor modalități de salvare a conveniențelor legate de relațiile sexuale și care erau reprezentate de practici sexuale incomplete. Erau situații când proaspăta căsătorită cu toate că era intactă din punct de vedere anatomic, cu alte cuvinte virgină, era însă expertă în practica erotizării, cunoscând voluptatea sexuală tot așa de bine ca și o femeie măritată. Elementele esențiale ale unei educații sexuale eficiente constau în stăpânirea de sine, în menținerea demnității, într-o atitudine sănătoasă față de sexualitate. Printre caracteristicile feminității, o atenție deosebită s-a acordat pudoarei. Aceasta a fost considerată ca o componentă psihosomatică complexă, tinzând spre apărarea integrității personale, ilustrate prin simptome neurovegetative, ca de exemplu: vasodilatație cutanată mai ales la nivelul feții, accelerarea mișcărilor respiratorii, ritmului cardiac etc. Pudoarea a fost comparată cu un „veșmânt sufletesc natural” al sexualității. În formarea personalității femeii, pudoarea constituie o valoare morală care trebuie cultivată, întreținută și respectată. Se consideră că omul nu dispune de o preprogramare ereditară a detaliilor de comportament sexual, menite să asigure viața individului și a speciei. Pentru a suplini această carență el trebuie să le învețe. Începând de la naștere, prin parcurgerea perioadelor ce caracterizează mai ales copilăria, pubertatea, adolescența, experiența cotidiană, educația în familie, în școală, exemplele și modelele din mediul social în care trăiește etc., îl pregătesc pentru a se adapta la cerințele pe care le impune viața, direcționându-i comportamentul în acest sens. La baza comportamentului sexual se află „motivația sexuală, noțiune considerată ca mai adecvată decât cea de „impuls sexual” sau de „instinct sexual”. Utilizarea termenului de „impuls sexual” nu este recomandabilă întrucât acesta se referă aproape numai la aspectul dinamic al motivației sexuale. Termenul de „instinct sexual” este considerat, de asemenea, neconvenabil, referindu-se numai la componenta înnăscută, cu rol secundar în sexologia umană. Un alt termen utilizat frecvent în sexologie este cel de „libido”. El definește motivația sexuală normală a omului. Motivația sexuală a fost definită ca un complex psihic, în care rolul hotărâtor îl au elementele dobândite, având o componentă cantitativă, dinamogenă și una calitativă direcțională, fiind determinată de elemente organice interne, respectiv structuri neurohormonale și de acțiunea unor excitanți externi care, în raport cu experiența fiecărei persoane, declanșează o serie de reacții asociate direct cu actul sexual. Pentru declanșarea motivațieisexuale sunt necesari stimuli specifici din mediul ambiant reali sau imaginari, rolul principal revenind prezenței partenerului. Reacția organismului uman la acești stimului este în funcție de experiența anterioară a persoanei respective, de ereditate, de factori neurohormonali etc. Comportamentul sexual și motivația sexuală sunt determinate de excitanți ce acționează din mediul ambiant în tot timpul vieții. Motivația sexuală este prezentă atâta timp cât organismul unei persoane primește informații din mediul ambiant sau pe care le trăiește pe plan imaginar asupra unui posibil contact sexual cu toate implicațiile sale psihofiziologice. Comportamentul sexual este influențat de prezența hormonilor sexuali care favorizează dezvoltarea morfofuncțională a organismului, dezvoltarea caracterelor sexuale secundare și a organelor genitale apte pentru efectuarea contactului sexual. Aceste modificări morfofuncționale au un rol important în relațiile interumane, aspectul fizic al partenerilor favorizând sau defavorizând atracția acestora. Se consideră că există o corelație mai strânsă între comportamentul sexual și plăcerile de ordin psihologic furnizate de actul sexual, decât între comportamentul sexual și necesitățile de perpetuarea speciei. Ponderea factorului psihologic este ilustrată de faptul că înaintea realizării efective a unui comportament sexual, s-ar putea spune, înaintea fazei de „consum” se constată o fază de „apetit” cu o importantă încărcătură psihoemoțională. Se consideră că această fază „apetitivă” persistă la om și după încetarea capacității de reproducere, iar la bărbați chiar după ce sunt în imposibilitatea de a realiza efectiv faza „consumatoare” prin impotență din diverse cauze. Motivația corespunde unei necesități de a avea un sentiment de mulțumire, de recompensă. Îndrăgostiții au fost comparați cu niște bolnavi, starea lor fiind o criză obsesivă, draostea pasională apărând astfel ca o nevroză.. De altfel, iubirea erotică, pasională a fost caracterizată ca o stare obsesivă. În formarea și direcționarea motivației sexuale factorii emoționali au un rol deosebit. În dinamica sexuală apariția orgasmului coincide cu o tensiune emoțională maximă, urmată de o stare de euforie de destindere, de mulțumire. Memorizarea favorizează păstrarea datelor furnizate de experiență, permite compararea axcitanților actuali cu alții anteriori și favorizează imaginația care asigură persistența și activitatea motivației sexuale, chiar în absența unor excitanți adecvați din mediul ambiant. Se apreciează că în formarea și activarea motivației sexuale și a comportamentului sexual, rolul hotărâtor revine sistemului nervos cu diferitele sale structuri și mediul social în care trăiește individul. Există mari deosebiri între poziția bărbatului și a femeii față de actul sexual. În unele cazuri bărbatul acordă contactului sexual o semnificație efemeră, uitându-l, în timp ce pentru femeie acesta a însemnat abandon, dăruire, afecțiune, ilustrând o trăire complexă psihosomatică. Este un fapt incontestabil că mucoasa uterină datorită caracteristicilor acesteia de a absorbi anumite substanțe chimice, poate permite o impregnare a organismului femeii cu numeroși componenți biochimici existenți în spermă. În cazul gravidității acest lucru este și mai elocvent, prin schimburile transplacentare între produsul de concepție și mamă. La bărbat, actul sexual nu produce această impregnare. De fapt, o căsătorie reușită este aceea în care dragostea, încrederea sinceritatea și fidelitatea caracterizează pe ambii parteneri.
Societatea umană a contribuit în mare măsură la influențarea sexualității prin existența unor norme juridice, etice și morale. Perfecționarea actului sexual a constituit subiectul a numeroase studii apărute încă din antichitate.
