Căsătoria definită ca o conviețuire liber consimțită a două persoane de sex opus, bazată pe o afecțiune reciprocă și exclusivă și încheiată cu respectarea dispozițiilor legale în scopul întemeierii unei familii, reprezintă unul din evenimentele cele mai importante din viața unei persoane.
Instituția căsătoriei permite o rezolvare normală a vieții sexuale, în condiții optime, presupunând renunțarea la manifestările mai mult sau mai puțin extinse ale libertinajului cu numeroase riscuri legate mai ales de posibilitatea îmbolnăvirilor prin afecțiuni venerice, viață sexuală neregulată, sarcini nedorite etc. Instituția căsătoriei trebuie să se bazeze în primul rând pe o dragoste reciprocă a partenerilor, pe o armonie sexuală cât mai perfectă și pe procrearea de descendenți normali. Acesta implică rezolvarea a numeroase probleme afective, sexuale, educative, sanitare, culturale etc. O importanță deosebită în căsătorie revine armoniei sexuale și durabilității acesteia. Ea reprezintă o obligație reciprocă a celor doi parteneri, care trebuie să dea dovadă de înțelegere și bunăvoință, bărbatului revenindu-i în primul rând rolul principal în inițierea și inițiativa sexuală. Ca „educator” și „îndrumător” al relațiilor intime el are obligația de a satisface sexual soția și de a o cruta de eforturile sexuale în cazurile de boală, în timpul sarcinii, menstruației etc. Adevărata căsătorie este întodeauna monogamă, formată dintr-o singură femeie și un singur bărbat. Bărbatul are responsabilități noi odată cu actul căsătoriei, el trebuind să renunțe voluntar la orice manifestări poligamice pe care le-a avut înaintea căsătorie. Ambii parteneri, bărbatul și femeia, trebuie să acorde o deosebită atenție evitării celui mai primejdios apect al vieții conjugale, care este monotonia blazarea sexuală, dezinteresul pentru perfecționarea vieții sexuale. Plictiseala în activitatea sexuală nu trebuie privită ca o fatalitate de care nu scapă nici o căsnicie și nici nu poate fi evitată prin adultere repetat sau întâmplător. Un factor important pe care se bazează căsătoria este reprezentat de iubirea reciprocă a partenerilor, ilustrată de afinități afective comune, stimă reciprocă și mai ales încredere. În cadrul căsătoriei are loc realizarea pe un plan superior atât a personalității bărbatului cât și a femeii, structura psiho-afectivă a fiecăruia din ei îmbogățindu-se prin calități preponderente la bărbat sau la femeie. Astfel, femeia învață să fie mai obiectivă, mai logică în acțiunile sale, mai curajoasă și mai energică, iar bărbatul mai sensibil, mai plin de afecțiune , mai atașat, această osmoză subtilă, contunuă, putând avea influențe deosebit de favorabile pentru formarea personalității copiilor. Cea mai importantă funcție a căsătoriei sau în orice caz una din cele mai importante este procreearea, care implică nu numai nașterea, ci și creșterea copilului în condiții de sănătate fizică, mintală și socială cât mai bună. Acest lucru nu se poate realiza decât în cadrul unei căsătorii monogame fericite. Privirea femeii de menirea de a deveni mamă, constituie un act inuman, căsătoriile fără copii putând fi considerate drept căsătorii neîmplinite. Adevărații distrugători ai căsătoriei sunt de fapt, căsătoriții de circumstanță. În multe cazuri cele două familii din care au provenit fiecare din parteneri pot constitui un factor favorizant în destrămarea noii familii pe cale de consolidare. Este recomandabil ca noii căsătoriți să nu trăiască în cadrul uneia dintre familii din care provine fiecare din cei doi componenți. Noua familie trebuie să-și întemeieze o viață nouă, complect separată, în continuă consolidare, acordâdu-se familiei bărbatului și soției tot respectul și dragostea pe care le impune situația de copil față de părinți. În cazul căsătoriilor timpurii, mai ales cele în care tinerii au sub 20 de ani, există riscul unei cunoașteri reciproce insuficiente și chiar a unei maturizări intelectuale și psihice incomplecte, ce poate constitui un factor defavorabil în evoluția unei asemenea căsnicii. Dacă în majoritatea cazurilor, în condiții de mediu social favorabil aceste inconveniențe sunt depășite, există totuși o seamă de situații în care se produce o dezorganizare a familiei cu urmări grave care afectează mai ales copiii. Întemeierea unei familii trebuie să țină seamă în primul rând de pregătirea profesională a celor doi tineri. Nu trebuie să se uite un adevăr fără echivoc: egalitatea femeii cu bărbatul începe odată cu integrarea acesteia în producție și creșterea competenței în cele mai diverse sectoare ale activității umane, „jumătatea bărbatului” reprezentând mai mult de jumătate din populația țării. S-a spus despre familie că reprezintă o forță miraculoasă a naturii și a societății, ea constituind un colectiv plurivalent de inițiative și acțiuni. Factorii care contribuie la deteriorarea familiei trebuie anihilați cu grijă, întărându-se bazele morale, etice și demografice ale acesteia și limitându-se posibilitățile de fragmentare prin crize conjugale stârnite din diverse cauze. Partenerii parametrii care asigură fericirea căsătoriei, un rol important revine dorinței de cunoaștere și mai ales de înțelegere reciprocă a ambilor parteneri. Acest lucru se poate realiza printr-un schimb continuu de idei, de gânduri, de afecțiune. Necesitatea unui limbaj adecvat pentru comunicare acestor informații este incontestabilă, tăcerile diminuînd posibilitățile de cunoaștere și paralizând modalitățile de înțelegere reciprocă. Omul ca ființă socială are nevoie de comunicare. Grijile, mai ales gândurile, chiar cele mai grave, sunt suportate mai ușor atunci când ele sunt discutate, comunicate soției sau soțului. Numeroase opere literare și pelicule cinematografice asociază căsătoria cu cele mai sublime aspecte ale dragostei. Nu trebuie pierdut din vedere că existența unui cuplu constituie o delicată, complexă și dificilă problemă de relații interumane. Uneori preocupări diferite impuse de specificul profesional al fiecăruia din soț pot genera discordanțe sau stări conflictuale grave antrenând chiar o dezorganizare a cuplului, de obicei partenerii învinuindu-se reciproc, fiecare suținându-și punctul de vedere. Alteori, înclinați și preocupări similare sau adiacente întregesc și consolidează existența cuplului, ilustrate de unele rezultate remarcabile, obținute în cele mai diferite activități, începând de la performanțe sportive și terminând cu realizările în domuniul științei, unele încununate cu premiul Nobel(Marie și Pierre Curie, Irine și Frederic Juliot-Curie). Unii bărbați și unele femei cred că egalitatea în drepturi a ambelor sexe se referă numai la activitatea social- obstească și la activitatea în producție, în timp ce în familie, prerogativele depunerii unei activități mai puțin solicitante revine bărbatului, se știe că femeia se deosebește morfofuncțional de bărbet, că scheletul și musculatura acesteia sunt mai slabe, că pe plan biologic femeia este aceea care asigură perpetuarea speciei umane, ea suportând graviditatea, nașterea și alăptarea copilului. Se uită că, în majoritatea cazurilor, femeia trebuie să se ocupe zilnic cu activitatea profesională, cu gospodăria și cu creșterea și educația copiilor. Este un fapt de cunoștință comună că munca în gospodărie a femeii nu este legată de particularitățile biologice ale acesteia, bărbatul având obligația să o ajute în această activitate, uneori deosebit de obositoare. Se știe că bărbații pot căti tot așa de bine ca și femeile(cei mai renumiți bucătari sunt bărbați!), pentru a nu vorbi de celelalte activități gospodărești, ca, de exemplu, curățenie, încălzit etc. la care, de asemenea, pot participa cu eficiență. Căsătoria a două persoane reprezintă o schimbare fundamentală în existența acestora. Căsătoria impune o adaptare la noi condiții de viață și o remodelare a două personalități distincte cu caracteristici individuale, temperamentale și comportamentale, cu înclinații, preocupări și chiar pasiuni deseori foarte diverse. Viața în comun permite în timp descoperirea treptată a acestor trăsături individuale a acestor diferențe comportamentale, care, în funcție de personalitate soților se pot estompa sau dimpotrivă exagera. S-a scris și s-a vorbit foarte mult despre o noțiune, un cuvânt aproape magic, fără de care nu se poate concepe viața în doi, despre dragoste. S-a asimilat esența dragostei cu dăruirea a tot ce un om are mai bun, fără a cere nimic în schimb. Conținutul noțiunii a creat numeroase confuzii, răspândită fiind și ideea greșită că acest nobil sentiment este sinonim cu satisfacția sexuală, în absența unor legături afective, a respectului, a încrederii reciproce a partenerilor. S-a definit dragostea ca o legătură psiho-fiziologică între două ființe umane. Fenomenul este foarte complex, poate tocmai de aceea că este foarte uman. S-a spus că în orice dragoste este tendința de contopire atât corporală cât și ca destin cu o altă persoană de sex opus, dotată cu calități cel mai frecvent excepționale, etichetat după criterii extrem de subiective. Caracteristicile vieții moderne duc la o solicitare din ce în ce mai intensă a psihicului contemporanilor noștrii. Pentru amortizarea acesteia presiuni ambientale s-a spus că organismul uman reacționează printr-o diminuare a trăirilor emotive, oarecum raționalizându-le. Totodată, epoca în care trăim se caracterizează printr-un mai mare grad de atracție pentru o pregătire profesională superioară, pentru o perfecționare a instruirii, pentru o participare cât mai largă la activitățile culturale și social-obștești. Alături de aceste aspecte, care condiționează formarea personalității omului contemporan, un rol important revine acestui sentiment uman care este dragostea. În condițiile societății mutațiile survin și în sfera activă, în realizarea cuplurilor heterosexuale. Este interesant de menționat că unele studii de sociologie au arătat co 70-80% din căsătorii se fac din dragoste sau din atracție reciprocă, 15-20% după șablon, plecându-se de la raționamentul: „dacă toată lumea se însoară sau se mărită trebuie să mă însor sau să mă mărit și eu” și 3-4% se fac din calcul, pe baza altor criterii. După cum se observă din această statistică, dragostea se situează drept cauza principală în realizarea căsniciilor. În legătură cu dragostea se citează o observație indiană veche, care spune că atracțiile oamenilor au trei izvoare: sufletul, mintea și trupul. Prin atracția sufletelor ia naștere prietenia; prin atracția minții ia naștere respectul; prin atracția trupului ia naștere dorința. Dragostea ca forță supremă a iubirii umane ia naștere prin contopirea celor trei atracții. Dar, nu trebuie să uităm că este mai greu de găsit un partener și o parteneră pentru dragoste din „trei verigi” decât pentru o dragoste din „o singură verigă”. O problemă care se pune frecvent atât tinerilor cât și adulților, cu implicații deosebite în dinamica vieții în doi, este „durata” sau „longevitatea” dragostei. Se pare că aceasta se poate prelungi până la vârste matuselamice, dacă ea este bazată pe prietenia și prețuirea reciprocă a partenerilor. Contopirea acestor două sentimente profunde umane, dragostea și prietenia, constituie baza cea mai solidă a trăiniciei căsătoriei. S-a mai asimilat dragostea cu talentul și așa cum toată lumea are talentul de a fi pictor sau scriitor, s-a emis ipoteza că toți oamenii sunt capabili să iubească cu maxim de intensitate. În cele mai multa cazuri, după o perioadă de longevitate mai mult sau mai puțin îndelungată, în locul dragostei, trăinicia căsniciei începe să fie condiționată din ce în ce mai mult prietenie, simpatie, obișnuință, de obligațiile față de copii, de preocupările pentru creșterea și educația acestora etc. Se pare că din ce în ce mai mult reușita sau nereușita unei căsnicii depinde de concordanța și însușirile spirituale ale celor doi parteneri. O concordanță de sentimente, de caractere, de temperamente, de trăiri afective, de idealuri, de interse, obiceiuri etc. constituie elemente care favorizează reușita unei căsnicii. Societatea noastră socialistă a permis o perfecționare a acestui nobil sentiment care este dragostea, eliberând-o de inegalitățile sociale, de ipocritele calcule materiale, de meschinele prejudecăți naționale și religioase. Egalitatea în drepturi a femeii a generat o bază psihologică solidă pentru realizarea egalității în dragoste. Este interesant de menționat în ceea ce privește divorțurile că după unele studii efectuate în U.R.S.S., acestea aveau frecvența cea mai mare în republicile cel mai intens urbanizate și anume în cazurile când nivelul de pregătire profesională al femeilor era superior celui al soțiilor. În 60-80% din cazuri, în aceste situații femeia era cea care solicita desfacerea căsătoriei. În locul clasicei formule „nepotrivire de caracter” în unele cazuri ar fi mai potrivit formula „nepotrivire de nivel profesional” sau „nepotrivire de nivel de instruire al partenerilor”. Se pare că femeia contemporană este din ce în ce mai exigentă față de nivelul de instruire al soțului, iar existența unor carențe de pregătire profesională cu decalaje prea mari în defavorarea soțului constituie un factor de risc deosebit de important pentru reușita unei căsnicii. A forma o familie înseamnă a armoniza deprinderile, caracterele și exigențele a două ființe. Idealul pe care și-l face un bărbat sau o femeie despre relațiile dintre sexe, în general, și despre căsnicie, în special, constituie un parametru destul de sensibil al particularităților cunoștiiței acestora. Acest ideal etic legat de căsnicie implică o profundă trăire afectivă care poate atinge culmile sublime ale fericirii în cazurile reușite sau trăiri de un tragism greu de suportat în cazurile de insuccese, de nereușită. Instituția de căsătorie se bazează pe doi oameni: un bărbat și o femeie, fiecare cu o personalitate proprie, cu calități și defecte. În cazul când căsnicia s-a bazat pe dragoste și încredere reciprocă, deosebirile caracteristice se vor armoniza fără a șterge personalitatea fiecăruia din soți., remodelându-se și adaptându-se fiecare acestui nou mod de viață, aspect exprimat plastic prin denumirea de „căsătorie reușită”. Atunci când, dimpotrivă, căsnicia s-a bazat pe interese materiale, uneori foarte meschine, ea devine un fel de „coexistență pașnică” în doi, care poate dura o viață întreagă sau ce poate transforma într-un adevărat „război” cu participarea rudelor și chiar a prietenilor și cunoscuților ambelor tabere, destrămându-se mai mult sau mai puțin rapid și sfârșindu-se prin divorț cu inevitabilul diagnostic „nepotrivire de caracter”. Sunt femei care, datorită unei educații inadecvate, alimentate de prejudecăți, crezând că astfel își apără liniștea și integritatea căsniciei acceptă orice atitudini, fapte păreri sau capricii ale soțului, evitând cu grijă săși spună părerea, să aprecieze critic o situație. Această renunțare voluntară la personalitatea lor, departe de a întării căsătoria, o subminează într-un mod foarte subtil și perfid, ea costituind o ilustrare a lipsei de sinceritate, o absență de dragoste față de soț, o penibilă lipsă de autorespect și un abandon al răspunderii ce revine femeii în complicatul mecanism al căsniciei. Gelozia este întâlnită adesea, mai ales în căsniciile în care teama, neîncrederea și suspiciunea soților creează o abianță care în loc să consolideze o căsătorie, deseori ajunge să o dezorganizeze. Cu toate că acest sentiment s-a considerat ca un atribut al dragostei, se poate spune mai degrabă că gelozia apare acolo unde nu există o dragoste adevărată, ci mai mult o mimare a acestui sentiment nobil. În cazul unei manifestări sporadice, legate de fapte reale sau imaginare, acest sentiment de neîncredere poate fi relativ bine suportat de persoane cu o structură psihică mai maleabilă, mai înțelegătoare. În schimb atunci când ia forme obsedate, patologice, ambianța familiară devine deseori un adevărat supliciu, ducând la destrămarea familiei. Cel mai des se întâlnesc forme mei „simple”, caracterizate prin suspiciuni periodice care însă constituie importante elemente de disconfort în ambianța psihică a căsniciei. În general, aceste manifestări se constată mai frecvent la cuplurile tinere, căsătorite de pușin timp și care nu a avut prilejul să se cunoască mai bine din punct de vedere psihoafectiv. De asemenea acest sentiment este favorizat de existența unor discordanțe între vârsta biologică a partenerilor, când de obicei cel mai învârstă îl suspectează pe cel tânăr, sau de diferențe mari în ceea ce numim în mod obișnuit „frumusețe”, când partenerul mai puțin dotat cu acest atribut îl suspectează pe celălalt. Acest aspect este agravat de faptul că pentru partenerul gelos orice persoană de același sex cu el constituie în prespectivă un factor de suspiciune, o amantă sau un amant virtual. Cele mai neânsemnate manifestări de politețe, gesturi, mimică, zâmbete, impuse de abianță, și convenientele sociale constituie un prilej pentru declanșarea crizelor de gelozie cu exteriorizări uneori penibile. În unele cazuri, atât bărbații cât și femeile se complac în această ipostază de „soț sau soție adorată”, căutând în mod voluntar crearea de situații echivoce care să mențină starea de gelozie a celuilalt. Uneori, datorită geloziei, familia trebuie să-și restructureze chiar modul de viață, să-și schimbe prietenii, să renunțe la numeroase relațăă de prietenie, să devină un fel de claustrață în mijlocul mediului social în care trăiesc. În situații conflictuale și mai grave se ajunge acolo încât pentru „urmărirea” partenerului presupus „infidel” sunt antrenate persoane din familie, părinți sau chiar rude mai îndepărtate, prieteni și cunoscuți și, nu rareori copiii devenind și ei complici involuntari, victime ale unor manifestări bolnăvicioase ale geloziei. Se poate spune că gelozia ilustrează mai degrabă inexistența unei încrederi, în ultimă instanță a dragostei. Absența încrederii în persoana iubită deteriorează suportul dragostei, făcând-o extrem de labilă. Fără încredere nu se poate concepe existența dragostei în familie. Afecțiunea a două persoane poate suferii oscilații ca intensitate, însă ea nu poate persista fără o încredere reciprocă. Apariția sentimentului de gelozie ilustrează o situație ambiguă de semiîncredere. Partenerulexpus „supliciilor” geloziei, în raport cu structura sa psihologică se poate resemna, se poate revolta sau se poate ascunde sub paravanul minciunii, pentru a-și asigura un minim de „libertate”, de mișcare, în ambianța în care trăiește. Dragostea sinceră, constituind principala bază a căsniciei, trebuie să beneficieze de o încredere reciprocă a ambilor soți, de respect, de recunoaștere a calităților morale ale celui drag, care să permită dezvoltarea și perfecționarea personalității fiecăruia din parteneri, în majoritatea cazurilor diferiți, fiecare om având o istorie unică și irepetabilă. O „dragoste”egoistă, acaparatoare, atribut important al sentimentului de gelozie, a reușit în numeroase cazuri să distrugă căsnicii foarte promițătoare sau chiar fericite inițial. Iubirea este un sentiment foarte subtil, care implică înainte de toate demnitate și încredere în oameni. Căsătoria trebuie să se bazeze pe dragoste, pe înțelepciune, pe toleranță, pe dăruire fără rezerve, pe încredere și prețuire reciprocă atât din partea bărbatului cât și a femeii. Stângăciile și greșelile inerente oricărui început trebuie analizate cu curaj, sinceritate și înțelegere din partea ambilor soți. Ambiția, intoleranța, prejudecățile, capriciile, ignoranța, superficialitatea, egoismul, gelozia, lașitatea, minciuna și carențele de educație sexuală constituie principalii factori care subminează acest edificiu foarte sensibil care este căsnicia.
Căsătoria definită ca o conviețuire liber consimțită a două persoane de sex opus, bazată pe o afecțiune reciprocă și exclusivă și încheiată cu respectarea dispozițiilor legale în scopul întemeierii unei familii, reprezintă unul din evenimentele cele mai importante din viața unei persoane.
